Lectia 2: Avem nevoie de suferinta?

Un sinonim destul de reusit al suferintei este durerea. O resimtim ca pe o senzatie extrem de neplacuta la nivelul corpului nostru fizic sau la nivelul celui emotional.
De ce apare? De necesitate. Este sistemul nostru de avertizare. Este “clopotelul” care anunta o defectiune. Este “becul din bord” care se aprinde atunci cand ceva trebuie reparat sau schimbat. Atat de pretioase sunt fiintele vii incat, pentru conservarea lor, sistemul de alarma a fost “construit” astfel incat sa nu poata fi ignorat. Nou-nascutii cu sindromul insensibilitatii congenitale la durere, au sanse mici de supravietuire. Durerea este atat de neplacuta, ca poate fi infranta doar de o durere mai mare.
Oricat de neplacuta ni s-ar parea senzatia de suferinta, ea are initial un rol pozitiv: declanseaza comportamente care ne asigura supravietuirea. Sa urmarim un exemplu: frica.
Frica este o reactie fiziologica al carei scop este acela de a ne ajuta sa facem fata unei situatii periculoase. Orice animal o experimenteaza. O primejdie declanseaza in organism o serie de reactii al caror rezultat este secretia unor substante de stres care il vor pregati pentru fuga sau lupta. Aceste substante (adrenalina de exemplu) au un efect de stimulare a cordului, cu intensificarea batailor inimii astfel incat musculatura implicata in lupta sau fuga sa primeasca un aflux crescut de sange, atentia sa se concentreaze asupra agresorului, simturile sa devina mai alerte pentru a face fata situatiei combative. Desi atat de neplacuta, frica mobilizeaza toate fortele si vointa pentru a scapa de primejdie.
Exista si un alt fel de reactie la pericol, si anume "impietrirea". Oricat ar parea de ciudat este tot un mecanism de aparare pentru ca imobilitatea poate fi salvatoare prin faptul ca agresorul fie nu o observa, fie crede moarta victima intepenita de groaza, majoritatea animalelor de prada nefiind interesate de cadavre.
In mod asemanator fricii, toate celelalte emotii produc adaptari ale organismului la mediu. Chiar si tristetea, prin retragerea in sine, devine o solutie temporara pentru supravietuire atunci cand este produsa de o pierdere, acordand ragazul necesar restructurarii emotionale din piesele ramase. In conditiile vietii preistorice, moartea unor membrii ai tribului in razboaie sau la vanatoare, destabilizau pentru o vreme intregul aparat de lupta al comunitatii. Tristetea producea retragerea tribului pana la refacerea fortelor.
Din fericire sau din pacate, emotiile sunt trecatoare. In incercarea sa de a se mentine cat mai mult timp in viata, organismul tinde mereu catre punctul de echilibru. Organismele sunt caracterizate de “homeostazie”, de o “stare de echilibru” in care toti parametrii sai sunt relativ constanti (tensiune arteriala, glicemie, temperatura etc). Mentinerea acestei homeostazii este foarte importanta pentru supravietuirea individului, orice modificare in plus sau in minus declansand mecanisme care readuc parametrul respectiv intre limitele “normale”. Viului ii place “calea de mijloc”. Ca si Universului, de altfel...
Echilibrul este posibil deoarece exista butoane cu plus si cu minus. Detinem in interiorul acestei superbe masinarii care este corpul nostru, substante care declanseaza durerea dar si substante antialgice numite “endorfine”, adevarate “droguri endogene” care genereaza senzatii de “placere”, “fericire”, “bucurie” “relaxare” etc.
Este foarte fragila aceasta echilibristica intre substantele euforizante si cele anxiogene ale creierului nostru. Suferinta psihica este expresia unui excedent de substante de stres la nivelul creierului. Indragostitul pe de alta parte, este extaticul detinator al unui dezechilibru mental in favoarea endorfinelor. Dragostea euforica nu poate rezista din pacate prea mult timp, creierul posedand mecanisme de protectie fata de dezechilibre. Si este bine ca este asa. Cel putin pentru supravietuirea individului, aceasta “stare de nebunie” este doar temporara deoarece reprezinta un impediment al adaptarii eficiente la variabilele externe. Ea este utila doar pentru o perioada de timp (o sa vorbim mai tarziu despre rostul ei pe lume), dupa care “starea de gratie a indragostitului” se atenueaza si ulterior dispare pentru ca mintea sa revina “in firea ei”.
Ce sau cine hotaraste care substanta se secreta in organism si ce fel de emotie vom experimenta? Creierul, fireste! Dar aici este nevoie de o precizare: creierul este cea mai complexa structura cunoscuta vreodata de om. Nu este unitar. Este organizat pe compartimente care au functii diferite si o ierarhie extrem de complicata. Este el insusi un microunivers iar in deslusirea mecanismelor care il guverneaza, omul este doar la inceputul drumului catre anticul deziderat al cunoasterii de sine. Gandirea, vointa, dorintele, instinctele, toate isi au sediul la diferite etaje ale aceastei misterioase retele de celule cenusii care a ajuns la fabuloasa situatie de a deveni constienta de sine. In pent-house-ul de la ultimul nivel, denumit de anatomisti "neocortex", salasluieste "seful", factorul final de decizie: gandirea constienta. Ea are drept de "veto": daca decreteaza o situatie ca “lipsita de risc”, vocile de jos sunt reduse la tacere.
Astfel, o intalnire fata in fata cu un lup sa spunem, ar fi logic sa determine senzatie de frica si descarcarea consecutiva de adrenalina. Cu toate astea, nu vedem in gradina zoologica prea multe persoane alergand ingrozite pe alei sau escaladand zidurile in cautarea unui adapost salvator. Nici cu pumnii stransi, cu fata la “dusman”, gata de atac. Neocortexul, care analizeaza situatia si constientizeaza protectia realizata de zabrelele custilor, ne permite sa ne plimbam linistiti si sa admiram frumoasele pete de pe pielea tigrului sau a ghepardului, total neinteresante daca am fi avut un scop mai stringent ca acela de a ne salva propria piele.
Sa nu ne imaginam insa ca "cei de jos" pot fi intr-adevar ignorati. Emotiile apar ca un factor de corectie sau de recompensa pentru felul in care "cel de sus" implineste sau nu nevoile celor din straturile bazale. Daca ceea ce gandesc (sau cred) nu este si ceea ce doresc (sau vreau) emotiile sunt neplacute si invers. Gandurile in sine nu au valoare “pozitiva” sau “negativa” decat in masura in care continutul lor se opune sau nu dorintelor noastre. Perspectiva unei asteptari de doua ore pe un refugiu de tramvai este frustranta daca va doriti sa ajungeti acasa cat mai repede. Aceeasi anticipare a asteptarii v-ar face fericiti daca pe refugiul de tramvai ati fi intalnit pe cineva drag. Moartea este in sine un gand anxiogen deoarece ne aminteste de propria moarte si se opune instinctului natural de supravietuire dar ceea ce experimentam este suferinta reala atunci cand subiectul a fost o fiinta a carui companie o dorim si o senzatie de eliberare daca a fost vanat un animal periculos.
Emotiile negative dispar natural doar prin realinierea dorintelor cu gandurile. Gasirea caii de a realiza aceasta “reconciliere” este “ghicitoarea” pe care mintea noastra trebuie sa o rezolve pentru a depasi situatia data.
Suprimarea emotiilor neplacute prin administrare de substante euforizante din exterior produce o confuzie teribila in organismul nostru, al carei pret il vom plati pe termen lung. Subconstientul isi va intensifica eforturile si va sintetiza cantitati din ce in ce mai mari de substante anxiogene sau de stres, cu scopul de a-si face auzita vocea. Din dorinta de a mentine o stare “placuta” intr-o situatie care nu ar permite-o in mod natural decat prin dificilul proces de “invatare a lectiei”, oamenii recurg la “droguri” (caci droguri sunt chiar daca se cumpara de la farmacie), proces care nu face decat sa “atate” si mai tare eforturile organismului de a sincroniza emotiile la starea de fapt. Astfel apare "tahifilaxia" sau rezistenta, efectul euforizant necesitand doze din ce in ce mai mari de psihotrope. Intreruperea furnizarii pastilutelor de viata roz, va lasa organismul inundat de cantitati uriase de substante stresoare, fenomen de “rebound” numit si “sindrom de abstinenta la drog”. Doar efortul volitiv de a suporta simptomele sevrajului intrerupe acest cerc vicios al nevoii de euforizante externe. Credeti insa ca cel care a refuzat de la inceput o senzatie neplacuta, va alege sa suporte o alta mult mai intensa? Administrarea de antidepresive, tranchilizante, anxiolitice etc, reprezinta de cele mai multe ori, o deschidere a cutiei Pandorei catre dependenta si catre depresii si anxietati cronice.
Suferinta apare pentru a ne determina sa gasim o rezolvare si inceteaza atunci cand nu mai este necesara, adica atunci cand am gasit solutia la problema.
Si intotdeauna exista o solutie la orice problema caci altfel, ce sens ar fi avut suferinta daca nu am fi dispus de mijloace pentru a o corecta dupa ce si-a indeplinit rolul de avertizare? Nici unul. Dar natura nu face niciodata risipa. Adica este intotdeauna logica.