Lectia 1: Trebuie sa existe un sens

“Dumnezeu nu poate sa joace zaruri ‘’ a spus detinatorul celui mai mare IQ masurat vreodata, Einstein. Si nu pot sa nu-l cred. Este undeva, in mintea noastra, nevoia obsesiva de a cauta o solutie la ecuatia asta complicata care este viata. Exista? Au evenimentele vietilor noastre o logica? Sau este doar haos, intamplare si miscare browniana?
Au incercat sa raspunda filozofii. S-au impartit in “curente” sau in “doctrine”, in functie de afinitatile lor psihologice sau de contextul social in care s-au format ca fiinte inteligente si asa au inceput, acum mii de ani, dezbaterile. Nu s-au terminat nici astazi. Idealistii spun : ideea precede materializarea. Materialistii contraataca: materia produce energia, mintea naste gandul. Nihilistii l-au luat pe NU in brate si inca mai defileaza cu el NEfericiti prin viata iar deterministii ne-au explicat cum este cu “ce ti-e scris in frunte ti-e pus”... Controversele lor ne-au imbogatit pe noi cu multe indoieli, ca si cand nu aveam deja destule... Adevarul intreg nu l-au gasit cu siguranta, pentru ca l-am fi recunoscut. Dar crampeie de adevar, da. Fragmente ale puzzle-ului nostru angoasant au fost scoase din intuneric de catre felinarul lui Diogene sau metaforele onirice ale lui Proust.
Matematicienii si-au folosit miliardele de sinapse pentru a strange nelinistea in ecuatii sau figuri geometrice. Au incercat sa imparta haosul in unitati abstracte si sa gaseasca locurile geometrice ale particulelor componente prin functii matematice. Pe alocuri au reusit. Din stradania lor am primit un instrument puternic care ne-a ajutat sa materializam edificii uriase, sa aflam cat de departe este de noi sursa luminii noastre, soarele, desi nu am ajuns niciodata pana acolo, sa aproximam statistic probabilitatile si sa ne tinem contabilitatea. In ceea ce priveste ecuatia universala, chiar daca or fi aflat-o, noua nu ne-au spus-o. Nici abscisele, nici tangentele, nici bisectoarele, integralele, dodecaedrii, radicalii si logaritmii lor nu au ajuns pana la sensul final a toate cate sunt.
Cu fizicienii, scuzati-ma, dar sunt subiectiva: imi place fizica. Pentru ca este stiinta observarii legilor vietii (phisio=viata). Il ador pe Newton si il venerez pe Einstein. Am aflat de curand cate a facut Bohr pentru fizica cuantica si m-am suparat putin pe idolul meu Albert (ne tutuim in intimitate), ca a refuzat sa colaboreze cu el la descompunerea materiei in piese mici, mici, mici, mici de tot, cu nume care se termina mereu in “on” (electron, proton, neutron etc). Daca un neocortex ca al lui nu ar fi fost “amputat” de ezitarile unui paleocortex nu tot atat de meritoriu, poate am fi descoperit pana acum particula elementara care produce gravitatia sau “particula divina” cum i se mai spune.
Pentru ca nu stiu daca sunteti la curent cu “micile” verigi lipsa ale fizicii cum ar fi ca inca nu ne putem explica gravitatia. O recunoastem ca lege universala. Nici nu e greu: stim sigur ca ne vom contopi cu mama Gea daca ne vine nastrusnica idee de a o verifica prin aruncare de la etajul superior al unui bloc. Si mai mult decat atat, putem afla exact cat de scurta ar fi extatica senzatie de zbor pe care am experimenta-o in cadere libera daca renuntam la cochetarie cand ne declaram greutatea reala si daca ne mai amintim valoarea lui “g” din scoala primara. Asta nu inseamna insa ca ne explicam gravitatia, ca intelegem CE o produce si de ce. (Sau CINE?! Poate asta o sa descoperim in acceleratoarele de la Geneva, ca intrebarea corecta este CINE?...)
“Medicina!”, a tipat consortiul cautatorilor de adevar. Poate la ea e cheia. Daca dam la o parte pielea si desfacem omul in organe, si organele in tesuturi, si tesuturile in celule, si celulele in organite celulare, si organitele in proteine, lipide si glucide...si uite asa am ajuns la... “Carbon, Hidrogen si Oxigen” au murmurat bosumflati biochimistii cu microscoapele pe genunchi si generatii intregi de broaste raioase si soricei albi jertfite pe altarul stiintei. Genocidul nu a fost inutil, daca asta poate sa-l consoleze pe ipoteticul “Creator” al tuturor fiintelor: media de viata a omului este astazi mai mult decat dublul celei de dinaintea macelului comis de curiosii oameni in halate albe. Ma numar printre ei, nu pot sa arunc cu piatra, dar stiu ca motivul pentru care am reusit sa termin facultatea de medicina si sa-mi iau licenta este ca am fost ajutata sa trec examenul practic de fiziologie de catre Dumnezeul broastelor care s-a ingrijit sa nu trag biletelul cu “Evidentierea arcului reflex neconditionat la broasca spinalizata”. Ea oricum se ducea “dincolo”, ucisa de catre mine sau de catre altul, dar eu nu reuseam sa termin facultatea daca nu era “de catre altul”.
Macar Darwin a ales: sensul este de la ameoba catre om trecand prin pesti, reptile, pasari si mamifere. Si ne-a descris o intreaga epopee ilustrata genial de o caricatura (despre al carui autor nu stiu de ce mintea mea a ales sa-i uite numele) care infatisa plaja unui ocean si un peste care se chinuia sa iasa din apa, opintindu-se in niste aripioare ciudate carora incepusera sa le creasca gheare de soparla. In josul imaginii era scris motto-ul:
“Asa a inceput evolutia omului: cu un peste nemultumit”
Adevarul este ca pestisorul avea o fata cam nemultumita!

Credeti ca in spatele tuturor acestor eforturi de a gasi un sens vietii, a stat numai meritoria curiozitate stiintifica? Ce alt interes a putut fi atat de puternic incat sa puna omenirea pe jar de atata amar de vreme?
Nu-i asa ca daca am fi gasit un sens pentru viata, am fi aflat unul si pentru moarte? Este visul nostru, al oamenilor, sa fim nemuritori. Pentru ca frica de moarte este atat de adanc inradacinata in sufletele noastre incat suntem condamnati sa traim intr-o eterna suferinta. De ce a trebuit sa stim ca murim? O inconstienta la acest capitol ne-ar fi scutit de povara tristetii pe care o ducem pe umeri din momentul trezirii constientei. Toate realizarile noastre, toata bucuria urcusului, toata minunea lumii se sfarseste intr-o prapastie? Ne reintoarcem in neant? Ne inventam continuu, cu atatea eforturi, doar pentru a ne prabusi neputinciosi in tarana din care am plecat?
Avem capacitatea de a suporta frustrarile prezentului pentru recompensa viitorului. Avem capacitatea de a invata. Si totul ca sa sfarsim in moarte? Am inventat scrisul pentru a permite macar unei parti din noi sa traiasca dupa ce noi nu vom mai fi fost. Toata evolutia noastra nu reprezinta nimic altceva decat efortul omenirii de a scapa de moarte. Recompensa nu este nici pe departe echitabila: platim cu alienarea noastra psihica, simplul fapt ca stim ca murim.
In aceasta numaratoare inversa pe care o incepem de la nastere, singura noastra tovarasa de drum este suferinta. Suferinta de a vedea cum se apropie marea risipa, marea dizolvare in nimic. Fricile noastre toate se reduc la aceasta frica-esentiala de inutilitate. Orice sacrificiu este acceptabil daca s-a facut in numele unui scop nobil. Dar sacrificiul durerilor noastre ce sens are daca moartea este iminenta?
Moartea este obsesia noastra cea mare. Frica de ea, desfacuta in multe cioburi, ne macina mintile in fiecare zi: frica de singuratate, de abandon, de necunoscut, cea de boala si cea de intuneric, frica de saracie si cea de spatii inchise... Pentru ca sunt atat de multe situatii care ne apropie sau macar ne amintesc de “doamna in neagru”: singuratatea ne scade sansele de supravietuire, abandonul la varste mici este perceput de copil ca un pericol real de a muri prin infometare, boala este antecamera sfarsitului, spatiile inchise ne evoca un cosciug, doar intuneric este sub pamant iar saracul nu are cu ce-si plati sanatatea... Toate sunt parti ale aceluiasi intreg. Ele produc suferitele noastre cele de toate zilele.
Suntem fascinati de suferinta pentru ca este inutila, pentru ca nu-i gasim o motivatie destul de pertinenta cat sa reziste in fata sfarsitului. Am ajuns sa o consideram a doua noastra natura. Ca si cand fara ea viata ar inceta sa existe. Ca si cand ea inseamna insasi viata. Nu mai stim sa traim fara ea. A devenit sistemul nostru de referinta: suntem fericiti daca nu ne doare ceva, suntem multumiti daca ceea ce ne chinuie, ne chinuie in limite suportabile. Suntem sase miliarde de suflete alienate de suferinta. O ducem in corpuri, o ducem in minte, o ducem cu noi pretutindeni. In avioane, in case, in trenuri, pe mari si pe oceane, in cosmos... E umbra noastra. Sudata in noi, in moleculele noastre, inca de la nastere. Venim pe lume in suferinta, plecam in moarte tot in suferinta.
Construim spitale, cazemate menite sa ne apere, dar ajung ele insele pepiniere ale unor boli mai cumplite chiar decat cele pentru care am cautat acolo vindecarea. Mintile noastre, aceste microcosmosuri uluitoare cu puteri de dumnezei, nu au gasit solutia infrangerii cumplitei si perpetuei plagi a umanitatii. Rani, rani, peste tot numai rani si cicatrici deformante purtam cu noi in fiecare zi si in fiecare privire. Le purtam cu mandrie. Au devenit insemnele calitatii de “om”.
Nu vi se pare ca pamantul asta seamana cu iadul? Unde este raiul atunci? Doar in imaginatia noastra? De ce nu evadam? De ce alegem sa traim asa pana la sfarsit? De ce nu ne gasim alinarea in moarte? De ce continuam sa jucam aceasta ruleta ruseasca si sa ne bucuram de fiecare clipa furata pana la iminenta descarcare a glontului aflat, in cel mai “bun” caz, pe ultima pozitie a butucului? Dizolvarea in neant nu vi se pare o solutie acceptabila? Sinucigasii sunt adevaratii atei. Pentru ca nu cred in inviere, nu inteleg nici de ce sa suporte. Succesul mortii produce esecul vietii.
Ce ne impiedica? Speranta. Poate pana la urmatoarea tragere gasim o solutie sa evitam suferinta. Poate pana la urmatoarea tragere gasim o solutie antimoarte.
Ce ati crede daca v-as spune ca suferinta NU trebuie sa existe? Ca nu este in genele noastre, ca noi am inventat-o? Ca avem puterea de a renunta in fiecare clipa la ea? Ar insemna ca trebuie sa nu mai credem nici in moarte, nu-i asa? Cum sa facem asta cand in jurul nostru tot ce e viu moare?
Dar daca moartea ar avea un sens?
Numai descifrarea unui sens al vietii noastre, numai descoperirea unui patern inteligent in toate cate sunt, in toate cate au fost si in toate cate vor veni, poate sa ne salveze din capcana suferintei. Doar cand vom afla “la ce bun?”, vom putea alege.
Unii oameni au “revelatii”, adica pur si simplu, la un moment dat, ceva in mintea lor ii convinge ca exista un “cineva” deasupra tuturor, o “forta” care ne guverneaza si ne supravegheaza drumul catre o tinta precisa ascunsa dincolo de moarte. Nu stiu sa explice, nu stiu sa motiveze, dar stiu ca asa este. Primesc un “dar” atat de pretios, de obicei fara sa-l merite, spun ei... Si nici macar nu de ziua lor de nastere.
Altii se nasc asa, cu credinta asta... “saraci cu duhul” le spune Isus, “dusi cu capul” le spunem noi... Oricum ar fi, ei cred intr-un sens pe care il numesc Dumnezeu si caruia ii cedeaza total controlul.
Noi ceilalti, oamenii “normali”, cu picioarele pe pamant si cu capul pe umeri, credem doar in demonstratii. Credem in stiinta. Credem in rezultatele unor experimente doar cand acestea sunt reproductibile: de cate ori repet experimentul, obtin aceleasi rezultate. Cum pot sa cred in ceva neperceput de simturile mele, in ceva ce nu inteleg cum functioneaza?
Asa am gandit eu la 14-15 ani cand materialismul dialectic si stiintific ma convinsese ca ne tragem din Euglena verde. Pe la 18 am avut un vis.
Se facea ca eram un barbat tanar (nu zambiti va rog si nu va ganditi imediat la cliseul complexului de castrare) imbracat in camasa si itari albi, cu opinci in picioare. Eram mai multi flacai, toti calare, trecand in sir indian printr-un defileu ingust, strajuit de pereti inalti de cremene. In dreapta, imediat langa poteca ingusta, serpuia un rau. Era o tacere ciudata, monumentala cumva, nu se auzeau decat copitele cailor lovind pietrisul cararii. Se facuse seara si ne-am oprit intr-o padure de copaci inalti care aparuse pe versantul din stanga. Eram nemultumit(a) de alegerea facuta, parca presimtind o amenintare in aer. Ceilalti au facut un foc si s-au asezat in jurul lui (e un vis, n-as face niciodata asa ceva... eu citesc pancartele cu “Atentie! Interzis focul in padure!”). M-am indepartat la un moment dat de foc si am vazut printre copaci o silueta neagra. Am impietrit. Ea s-a intors spre mine si m-am pomenit “admirand-o” in toata “splendoarea” sa pe doamna Moartea. Avea tot ce-i trebuia: gugla si coasa, gavane negre in loc de ochi ivorii, deci tot ce avea nevoie sa ma bage definitiv in sperieti. Am luat-o la sanatoasa pe murgul meu nazdravan pana intr-o infundatura. M-am blocat intr-o curte interioara cu porti imense de lemn si cand ma asteptam sa faca “hat!” gheara Mortii pe umarul meu, m-am pomenit dincolo de poarta unde era... sa nu radeti va rog! ... al doilea razboi mondial. Trebuie ca exista ceva totusi din complexul asta cu un anumit organ sexual in capul meu, ca si acolo eram tot un barbat, tanar,de data asta imbracat in soldat. Spre rusinea mea, nu par sa detin resurse ascunse de vitejie, nu cred ca am sanse sa devin vreodata o mare eroina, pentru ca mi-era ingrozitor de frica tupilandu-ma in pozitia mers pe coate, pe langa un zid. Un glont mi-a sfasiat pieptul si va jur ca-mi amintesc si acum durerea napraznica si caldura ciudata a sangelui care-mi imbiba vestonul de postav kaki. Cumva, cumva, am mai trecut o poarta (de data asta mititica, dar tot de lemn) si am avut senzatia ca am ajuns acasa. Un mosulet cu barba alba m-a intampinat, si mi-a spus:
- Nu-i nimic... Odihneste-te! Va veni o zi cand o sa pleci iar dupa ea si ai sa o invingi. Ai sa omori Moartea.
Deznodamant: se facea ca trecusera ani, eu eram din nou in itari si camasa alba, tot cu murgul meu, si plecam sa omor Moartea.
Da, da, stiu ca daca va vine nastrusnica idee sa-mi psihanalizati visul, o sa-mi puneti in carca toate complexele posibile: de castrare, de inferioritate, de castrare, de superioritate, de castrare, de frustrare sexuala (doar calaream un cal, jurati ca nu v-ati gandit la asta?), narcisismul, iar cel de castrare...
Aleg sa cred in alegorie (doar este visul meu), aleg sa cred in arhetipuri (recunoasteti ca rar se exprima asa de clar), aleg sa cred ca voi invinge Moartea. Nu stiu dumneavoastra ce o sa faceti, dar eu am fost un copil cuminte si politicos asa ca nu pot sa ies din vorba batranilor cu barba alba.
Ciudat este ca Anima mea (partea feminina a mintii mele care ar fi fost logic sa apara sub forma unui personaj oniric feminin) nu exista deloc... Poate ca vorbeste atat de mult in timpul zilei ca se mai odihneste si ea noaptea...
Stiti ce sunt “coincidentele semnificative”? Cateva zile mai tarziu, am asistat pentru prima data la moartea unui om tanar care s-a stins in urma unui infarct. Sa nu va intristati! O fi avut el drumul lui nestiut de noi...
Asa a pornit cruciada mea impotriva non-sens-ului. Inaintea acelui vis pe care l-ati putea considera o ramasita inconstienta a povestilor copilariei, aflarea unor raspunsuri coerente la intrebarile existentiale ale umanitatii nu figurase pe lista mea de prioritati. Din acel moment insa, mintea mea nu s-a mai oprit din cautare. Dupa cum vedeti, continui si astazi. Pentru ca nu pot altfel. Batranelul ala chiar mi-a facut-o... A aruncat el o pietricica in apa si de atunci eu m-am tot scufundat dupa ea sa o gasesc.
Nu am crezut niciodata ca privind viata din perspectiva stiintifica, voi gasi vreun sens haosului. Nu m-am asteptat sa gasesc in fizica, in medicina si in psihologie, atatea imagini reflectate in desenele naive ale unui set de carti cu care ne jucam de-a vrajitoarele, eu si prietenele mele, in frageda noastra tinerete. Nici sa descopar adevaruri in greoaia si trunchiata carte a crestinatatii. Eleganta pe care am aflat-o in ceea ce am crezut ca este doar intamplare si anarhie, m-a uimit si inca ma uimeste teribil. Cateodata ma tem sa respir ca sa nu deranjez aceasta imagine superba reflectata de apa sufletului meu limpezita prin durere. Poate ganditi ca este o iluzie, ca este dorinta unei inimi incercate... Dar eu stiu ca nu este asa. Pur si simplu stiu. Am ajuns la acest adevar pe o cale mai putin obisnuita, nu prin revelatie, nu prin inconstient, ci prin stiinta, prin constient. Notiunile materialist-stiintifice s-au asezat intr-un spectru ROGVAIV care prin miscari circulare, atat de rotunde incat am crezut ca sunt cercuri vicioase, s-au transformat in lumina pura a adevarului. Poate ca tot el, subconstientul sau inconstientul meu, spuneti-i cum vreti, a invartit discul colorat pana s-a albit. Oricum, daca se opreste, revad piesele initiale ale puzzle-ului. Cand incep sa-l invart, adevarul reapare din neant. Rezulatatele experimentului sunt mereu aceleasi.

Insirarea lectiilor date de stiinte intr-o tesatura cu sens, a presupus in primul rand o schema de montaj, o harta. “Logica” , o caracteristica fundamentala a mintii prin care noi oamenii am facut dintotdeauna legatura dintre cauza si efect, s-a constituit pentru mine in ghidul asamblarii pieselor aparent disparate. Logica ne-a ajutat de cand ne stim sa formulam legi ale naturii prin care sa exprimam in cuvinte “ordinea” care guverneaza universul si tot pe ea am ales-o ca indrumator pentru refacerea din fragmente a marelui sens al universului. Desi sunt constienta de dificultatile pe care le voi intampina in a va reconstitui pas cu pas procesul prin care am ajuns la acest “Evrika!” personal, completand logic “misterele” revelate de stiinte cu simbolurile ascunse in metaforele si in ritualurile religioase, efortul merita cu prisosinta, atata timp cat ceea ce am obtinut, imaginea holografica a lumii, imi pare de o frumusete desavarsita.
Ce cauta religia in aceasta ecuatie? Religia este mama tuturor stiintelor. Istoria oricarei stiinte incepe cu una, doua,... “n” zeitati. Erau foarte ocupati zeii pe vremea inceputurilor omenirii: ei aduceau ploaia, ei soarele, ei focul. Unii isi faceau treaba in cer, altii pe pamant, altii sub pamant. Nici marile si nici oceanele nu au fost lasate de izbeliste de catre harnicii nemuritori care aveau o groaza de preocupari... Si ca si cand n-ar fi fost de ajuns, le mai dadeam si noi oamenii, o bataie de cap, teribila...
Dar ei au fost primii nostri invatatori. Ei, zeii. Ca sa-i imbunam pe ei am numarat stelele si astfel am masurat timpul, am ridicat piramidele si pentru asta am invatat geometrie, am imbalsamat cadavre si astfel am invatat anatomie, am vrut sa-i auzim si astfel am inceput sa ne interpretam visele... Tot ceea ce stim astazi isi are originea intr-un templu dedicat unei puteri nevazute. Filozofia, matematica, medicina, fizica, muzica, chimia, toate sunt doar ramurile acestei tulpini ancestrale numita religie.
Preotii au fost primii ganditori ai omenirii. Holistici. Adica le stiau ei pe toate. Nu se specializau pe caprarii: tu cu bolile, celalalt cu otravurile, eu cu solstitiul. Fiecare se preocupa de tot. Tocmai pentru ca aveau o privire de ansamblu asupra vietii, s-au aflat intotdeauna mult mai aproape de adevar decat au fost vreodata epigonii lor, savantii. Sa va dau un exemplu:
Se spune ca a existat odata o carte care continea toate secretele vietii: “Cartea lui Thot” . Cel care o citea, devenea atotcunoscator si nemuritor. Dar si atotputernic. Mult prea puternic. Periculos de puternic. Asa ca inteleptii vremii, constientizand riscul la care era expusa omenirea daca aceasta carte ar fi cazut in mana unei constiinte nu prea elevate, au ales sa imparta cartea in capitole disparate. Fiecare capitol a fost redus la o singura imagine plina de simboluri a caror intelegere nu putea sa apartina niciodata unui neofit. Capitolele au fost denumite “arcane majore” iar subcapitolelor le-au spus “arcane minore”. Toata intelepciunea veacurilor este condensata la maximum in aceste imagini colorate si ciudate ale arcanelor majore care alcatuiesc ceea ce cunostem astazi sub numele de “Tarot”. Arcanele minore sunt inca si mai raspandite, devenind un instrument banal de distractie: cartile de joc. Vi se pare imposibil? Nu credeti ca cel mai bun loc pentru a ascunde secrete periculoase este cel care este cel mai vizibil? Ati cauta vreodata un diamant in sticla geamurilor unei case? Si daca geamul s-ar face cioburi, ati stii sa deosebiti diamantul de franturile de sticla?
Unii spun ca manuscrisul originar a murit in flacarile care au spulberat Biblioteca de la Alexandria. Altii, bolnavi de teoria conspiratiei, sustin cu convingere ca Papalitatea detine sigur o copie. Oricum ar fi, este cert ca nu avem acces la el. Cel putin nu la el intreg.
Dar cioburile cartii, arcanele majore, sunt imagini arhetipale veritabile, poate chiar tiparele originare pe care s-a brodat constienta colectiva de astazi. Am facut cunostiinta cu ele de dinainte sa ne nastem, le purtam inscrise cumva in codul nostru genetic si formeaza alfabetul pictografic al subconstientului nostru. Sunt reprezentari holistice ale aspectelor esentiale ale existentei umane, fiecarei arcane fiindu-i atribuit un numar, o planeta, un zeu, un nume, o litera ebraica veche, o zodie. Marele ocultist Eliphas Levi a considerat TAROTUL ca fiind „Cheia universală a artelor magice şi a tuturor dogmelor religioase, cheia Quabbalei şi a Bibliei, clavicula lui Solomon“.
Arhetipurile, recunoscute acum de comunitatea stiintifica a psihologilor, au fost descrise pentru prima data de Jung, cu cateva mii de ani mai tarziu ca intelepciunea lui Thot sa fi luat forma unor ciudate personaje pe tablite de lut. Spre deosebire de confratele sau, Freud, care a considerat subconstientul un fel de “cos de gunoi” al constientului, Jung a asemanat subconstientul (sau inconstientul dupa altii) cu o biblioteca universala in care exista toate cartile care s-au scris vreodata. Atunci cand “pastratorul intelepciunii universale” (“bibliotecarul” sau subconstientul) ne vorbeste, foloseste visul ca pe un scenariu cu parabole si personaje aflate in cartile pe care le detine. Personajele mitologice, prin marea incarcatura simbolistica pe care o poarta, joaca, in acceptiunea sa, un rol fundamental in descifrarea mesajelor. Detaliile visului nu au o importanta asa de mare ca in opinia profesorului sau, Freud, doar in masura in care ajuta la identificarea acestor personaje.
Exista o echivalenta evidenta intre zeitatile antice si “rolurile” pe care le indeplinesc ceilalti in viata noastra, intre intrigile mitologice si anxietatile noastre, intre epopeele eroilor din vechime si povestile personale. Arhetipurile sunt un fel de tipare, un fel de modele de “tata”, “mama”, etc sau o personificare a unor notiuni esentiale pentru om: Ariadna- zeita paianjen sau orgoliul de a-l depasi pe Creator, Eros- zeul iubirii, Fortuna- zeita norocului etc. Sunt imagini in spatele carora exista intotdeauna o poveste simbolizata prin detalii semnificative ale infatisarii lor: zeita Justitiei tine in mana o balanta si este legata la ochi, Eros intinde un arc, Narcis este pe malul lacului in care se oglindeste.
Personajele diferitelor mitologii ale lumii sunt in mare parte superpozabile (Zeita Artemis la greci devine Diana la romani, Eros-ul elenilor se numeste Cupidon pentru latini etc), astfel incat traducerea mesajelor inconstientului prin cunoasterea arhetipurilor transcede locul de nastere sau cultura personala.
Nu stiu cand s-a hotarat stiinta sa se aseze in pozitie de rivalitate cu religia, dar din acest act de rebeliune am pierdut cu totii. Umanitatea asteapta de secole marea reconciliere. Cred ca a venit vremea ei. Am inteles, in sfarsit, ca drumurile pot fi multe, dar toate duc la adevar. Adevarul este doar unul si suntem atat de aproape de aflarea lui! Dar pentru asta trebuie sa incepem sa asezam fiecare piesa de puzzle la locul sau. Si chiar cunoastem, de mult timp, destule piese... Au fost dintotdeauna in fata ochilor nostrii.
De ce am intarziat atunci atat de mult cu raspunsul? In primul rand pentru ca am stat prea aproape de ele pentru a vedea imaginea de ansamblu. In al doilea rand, pentru ca ne-au fost revelate de atatea ori pe parcursul lungului si anevoiosului drum al cunoasterii de sine, incat am facut marea greseala de a le considera lipsite de importanta. Dar marele punct de fractura este pacatul parintilor nostrii spirituali care ne-au prezentat o imagine deformata a unui univers in care omul, apogeul creatiei si evolutiei, este slab, vicios si pacatos. Lumea intreaga ne apare atunci plina de defecte si de suferinte interminabile. O eroare care a fost transmisa din generatie in generatie si care s-a intins ca o molima peste umanitate. Suntem bolnavi, rataciti, complexati si alienati. Singura noastra sansa de salvare este sa ne aflam trecutul, sa ne constientizam experientele si sa invatam.