Lectia 6: Cine sau Ce suntem?

Am putea fi parti din intreg, asa cum celulele sunt partile componente ale unui organism? E adevarat, aceasta conceptie asupra lumii ne impiedica de a ne face rau unul altuia, ne da o motivatie pentru a-l respecta pe cel de langa noi asa cum e, fara sa-i producem suferinta incercand sa-l constrangem, pentru ca diferenta dintre sistemele noastre de valori ar fi motivata de functiile variate pe care le detinem: unul e hematie, altul leucocit, alta celula nervoasa. Poate ca suntem “specializati”, de aici diferentele dintre noi, fara ca asta sa presupuna o impartire in “buni” si “rai”, fara ca asta sa ne faca sa ne simtim vinovati de ceea ce ne deosebeste pe unii de ceilalti, fara sa ne condamne la dureroasa “corijare” pentru uniformizare.
Motivatia respectarii unui “bine comun” nu este insa suficienta pentru a accepta cu zambetul pe buze sacrificiul individual. Celulele din corpul lui Dumnezeu sunt importante numai prin numar, nici una nu ii este esentiala Creatorului si oricand poate fi inlocuita. Am fi ca intr-o utopica societate comunista care, dupa cum a demonstrat istoria, se transforma intr-o ipocrizie autodistructiva. Instinctul de supravietuire individual il excede pe cel de supravietuire a speciei. Exceptiilor de la aceasta regula le spunem “eroi” si le facem statui in centrele metropolelor noastre, ba chiar le transformam numele in zile de sarbatoare nationala.
Adevarul trebuie sa fie unul care sa nu vina in contradictie cu natura noastra intima. Daca avem incredere in Dumnezeul nostru ca si Creator al unor fiinte necondamnate la suferinta, trebuie sa pornim de la premisa ca suntem niste opere de arta perfecte.
Trebuie ca suntem “hologramele” ale aceluiasi Dumnezeu. Precum in cer, asa si pe pamant...
Creatorul nu doar ne-a facut “dupa chipul si asemanarea sa”, ci noi suntem Creatorul insusi, imbracat prin fiecare nastere mereu in alta “haina” de materie. Acelasi actor care joaca in acelasi timp mai multe roluri. Moartea nu este decat “iesirea din rolul conferit de acesta haina” si reconstientizarea a ceea ce suntem cu adevarat. Einstein ne-a demonstrat deja ca timpul este relativ, ca este o alta dimensiune pe care se poate “merge inainte si inapoi”, ceea ce inseamna ca e posibil ca “Creatorul” sa se materializeze in mai multe corpuri in acelasi timp. Si nu doar Einstein... Cei interesati de fizica stiu ca exista o lege in universul “macro” care NU se aplica deloc particulelor subatomice: un obiect nu poate ocupa doua locuri in acelasi timp. Particulele cuantice se pare ca pot face aceasta “scamatorie” (innebunitor, nu?).
Ar trebui sa acceptam ca suntem atotputernici, ca suntem Creatorul insusi si nu victime aflate la cheremul unui Dumnezeu cu hachite. Pentru asta Dumnezeul parintilor nostrii ar trebui sa moara, pentru ca nu exista un “tata” ceresc, exterior noua. Eu sunt tatal, eu sunt copilul, eu sunt prietenul, eu sunt dusmanul, eu sunt vecinul, eu sunt tu si tu esti eu... “Eu sunt Alfa si Omega”, scrie in pergamente tinute de sfinti desenati in icoane bizantine. Eu sunt papusarul. Ceea ce e in fata ochilor mei, este o oglinda care condenseaza potentialul in materie si energie. Este reflexia intrupata a ceea ce este in mintea mea, a gandurilor mele, recunoscute sau nu, a credintelor mele.
Acesta este forma pe care ar avea-o acest “alt fel de Dumnezeu” capabil de a crea o lume in care suferinta nu este o pedeapsa a simplului fapt ca ne-am nascut.