Lectia 3: Sensul bolilor

Este meritul unor autori geniali ca Annick De Souzenelle, Ruediger Dahlke, Rodney Collin sau al medicilor homeopati Olivier Soulier, Grandgeorge Didier, Sankaran etc de a fi evidentiat in ultimii ani, rolul imens pe care il are psihicul uman in producerea bolilor.
Psihosomatica, un principiu care sta la baza filozofiei homeopate, pune la originea tuturor maladiilor fizice o problema psihica inca nerezolvata. Atunci cand psihicul nu gaseste sau nu accepta solutia unui conflict cognitiv, corpul somatizeaza "razboiul mental" sub forma de boala. Metaforic vorbind, boala este piesa de teatru pe care o creaza organismul pentru a ne forta sa ne insusim o anumita lectie de viata.Vazuta astfel, boala dobandeste un sens, nu mai este un simplu "ghinion" ci devine o "corectie" necesara dezvoltarii psihice a omului. Persistenta bolii, cronicizarea ei, se produce atunci cand omul nu a inteles sau nu a invatat. Ruediger Dahlke, in extraordinara sa carte “Boala ca sansa”, consemneaza: “ In boala, corpul preia sarcina sufletului”.
Este o teorie intr-adevar mareata si eleganta deoarece in aceasta viziune omul, si mai ales sufletul sau, este atat scopul cat si cauza existentei, lumea materiala fiind considerata doar o "condensare" in materie a viselor si gandurilor sale in demersul sau catre autocunoastere. Cartea lui Stanislav Lev, "Solaris", propune intr-un exercitiu de imaginatie (este o carte S.F.) o lume in care gandurile si amintirile se materializeaza instantaneu. In aceasta lume, visul este trait constient, nu mai exista demarcatie intre zi si noapte, intre constient si inconstient, intre real si ireal. Omul este Creatorul condamnat sa traiasca printre propriile creatii. Dar cate dintre visele noastre sunt intr-adevar frumoase?
Numai cei cu un "cuget curat" puteau sa stea in fata Chivotului, straniul "mecanism" descris in Biblie ca instrumentul dumnezeiesc datorita carora evreii din Exod au despartit apele Marii Rosii si prin care Moise primea raspuns la rugile sale. Nu avea cumva puterea de a materializa gandurile si dorintele celui care il folosea si de aceea se spune ca putea aduce nebunia sau moartea celor care ajungeau in preajma sa cu "ganduri necurate"?
Daca avem dubii despre capacitatea psihicului uman de a materializa ceva exterior lui, este neindoielnic efectul fizic pe care mintea il are asupra propriului corp. Imaginati-va ca mancati o felie de lamaie verde. Nu-i asa ca deja salivati?
Organismul nu face diferenta intre real si imaginar. Studii recente de neurofiziologie au demonstrat ca imaginarea unei actiuni, cum ar fi miscarea mainii, produce o stimulare a celulelor corticale identica cu cea produsa de miscarea reala a mainii. Efectul “placebo” se bazeaza pe acest fenomen numit autosugestie. Imaginandu-ne o situatie periculoasa, traim frica chiar si atunci cand realitatea este foarte sigura. Ganditi-va cat de repede va bate inima atunci cand vizionati un film de groaza, desi monstrul care va urmareste actorul preferat pe ecran nu este nicidecum langa dumneavoastra pe canapea. Iar simpla evocare a unui aliment care ne-a produs altadata o toxinfectie alimentara, este suficienta pentru a declansa si astazi o senzatie de greata cat se poate de reala.
Un alt xemplu este atacul de panica. Este o frica teribila care pare ca se produce “din senin” si “fara nici un motiv”. In realitate este vorba despre factori declansatori care amintesc cortexului de o “sperietura” anterioara al carei obiect poate fi inaltimea, intunericul, focul, abandonul, boala, singuratatea, deoarece toate aceste subiecte reprezinta potentiale de risc crescut pentru supravietuire. Cicatricea nevindecata pe care o purtam in minte, devine o sursa permanenta de durere. Orice factor trigger care ne duce cu gandul la pericolul de care ne temem, poate declansa atacul de panica: un supermarket plin de cupluri (o sa mor singur), o autostrada aglomerata pe care se pot intampla accidente (cum o sa ajung la spital?), o punte suspendata, o umbra pe tavan...
Implicarea proceselor psihice in maladii decurge intr-un sens bine stabilit: conflictul cognitiv (ex. constatarea pericolului) creaza emotii (frica), emotiile descarca diferiti neuromediatori si hormoni (adrenalina, noradrenalina numiti si hormoni de stres) care modifica functionalitatea organelor (ex. cresterea frecventei cardiace si a fluxului sanguin). Cand tulburarile functionale se prelungesc (in stresul cronic), ele determina modificari organice (boli cardiace, hipetensiune arteriala etc). In acest fel, conflictul psihic se materializeaza.
Atata timp cat "medicina ortodoxa" enumera stresul ca factor etiologic pentru majoritatea bolilor, inseamna ca chiar si in sistemul ei limitat cercetatorii nu s-au putut sustrage observatiei implicarii psihicului in mecanismele patogenice. Numai ca demersul lor nu a continuat firul logic catre gasirea unor corelatii intre tipul de stres si maladie ci s-a multumit cu aceasta constatare generala. Observatia, desi importanta si adevarata a ramas doar la nivel teoretic fara a-si gasi si o aplicare practica in gasirea unor cai de vindecare.
Referindu-se la importanta devoalarii complexelor psihologice in vindecarea tuturor tipurilor de maladii, Rodney Collin scria: “ Cu cat mai aproape este un om de cunoasterea propriei persoane, cu atat mai mult se apropie de intelepciune. Cu cat imaginatia despre sine este mai indepartata de realitate, cu atat devine mai bolnav”. Si cum “orice demon isi pierde din putere prin identificare”, cum spune acelasi Ruediger Dahlke, demascarea conflictului face posibila dezamorsarea sa si disparitia consecutiva a simptomelor.
Nestiind unde se afla acest demon, vindecatorii pot apela la deductii logice prin parcurgerea drumului in sens invers: identificarea dupa urme. Boala comunica prin simptome. Corecta interpretare a semnificatiilor acestora este un demers terapeutic de o importanta covarsitoare in redobandirea echilibrului fizic si psihic.
Atata timp cat marea majoritate a proceselor fiziologice din corpul nostru sunt controlate de catre subconstient, tot el trebuie sa fie cel care declanseaza si dirijeaza procesele reparatorii care apar in boala sub forma de simptom. In consecinta, in interpretarea lor ( ca si in a celeilalte forme de manifestare a subconstientului, visul) trebuie sa folosim limbajul subconstientului care este cel al simbolurilor, al imaginilor arhetipale despre care vorbea Jung.
Annick de Souzenelle in cartea sa “Simbolismul corpului uman”, insista asupra faptului ca localizarea leziunilor, aspectul lor, tipul afectiunii pot fi traduse, prin cunoasterea simbolurilor arhetipale aflate in subconstientul nostru colectiv, in informatii despre dezechilibrul initial care sta la originea maladiei respective. Aceasta idee este impartasita de toti adeptii teoriei psihosomatice dintre care am enumerat cativa la inceputul acestui capitol.
De exemplu, stomacul: este un organ care vine in contact cu lucruri din exterior (alimentele) pe care trebuie sa le digere. Vomismentele se produc daca bolul ingerat nu poate fi asimilat, dar si daca o situatie de viata nu poate fi acceptata, daca ne impunem sa suportam ceva ce “nu mai putem inghiti”. Mamiferele isi hranesc puii cu laptele produs de glandele mamare iar femeile care se ingrijoreaza mult pentru copiii lor (sau pentru ca nu pot face copii) au risc crescut de a somatiza prin boli de san. Tristetea cronica poate fi exprimata prin bronsita (popular, unui bolnav la plamani i se spune ca are “oftica”), mania si invidia produc crize biliare (“s-a ingalbenit de invidie/nervi”) etc. Combativitatea poate fi o trasatura pozitiva atata timp cat este rezonabila, in doza prea mare se numeste agresivitate si se intoarce impotriva propriului organism sub forma unei maladii cu nume foarte asemanator cu tensiunea psihologica in care traieste “razboinicul”, si anume “hipertensiunea arteriala” etc.
“Maladia are intotdeauna o intentie pozitiva” spune dr. Olivier Soulier, “ne pune intrebari si ne propune solutii. Simptomul reprezinta o oglinda si in fata lui trebuie sa ne intrebam mereu : Ce intrebare ne pune? Ce ne forteaza sa rezolvam?” Identificarea conflictului care a generat-o este marea provocare si singura cale de obtinere a vindecarii reale si nicidecum suprimarea simptomului.
Este intr-adevar greu sa acceptam responsabilitatea propriei noastre stari de sanatate. Este mai usor sa ne consideram victimele frigului, curentului, batranetii sau ghinionului. Si in general este mai usor sa ne consideram victime. Victimele primesc compasiunea celorlalti. Este un avantaj, nu? Sau nu mai merg la scoala (victimele de varsta scolara desigur). Si sunt ingrijiti ca bebelusii ( hraniti la pat cu lingurita). Sa fim din nou copii este o recompensa echitabila uneori pentru un nas infundat si o febra usoara...In orice boala exista un avantaj mascat. Aflati-l daca vreti vindecarea!
Sunt prea dura? Pentru ca doar adevarul ne poate elibera...
In plus, prin "responsabilitate" nu inteleg nicidecum "vina"...
Consider "chintesenta principiului psihosomatic" un sir scurt de replici dintr-un film absolut nememorabil din punct de vedere artistic:
"- De ce ai lipsit ieri de la servici? Ai fost bolnava?
- Nu. Am fost pur si simplu nefericita.
- Este acelasi lucru..."