Lectia 8: Hocus-Pocus

Vreti sa fiti magicieni? Exista cineva pe lumea asta care sa nu vrea sa fie magician? Haideti sa vedem daca putem face asta!

In primul rand, avem nevoie de o palarie in care sa se produca lucruri stranii. In al doilea rand, ar trebui ca palaria asta sa ne auda si sa se conformeze poruncilor noastre. Si abea in al treilea rand, trebuie sa avem o formula magica. Eu am ales “hocus-pocus” dar poate sa fie si “abracadabra”, fiecare sa aleaga dupa preferinte.
Ce este o palarie magica? Un spatiu in care se poate intampla orice. Orice, orice? Da, orice. Stiati ca un astfel de spatiu exista? Si ca il puteti avea? O sa va spun o poveste.
Exista pe lumea asta niste oameni foarte destepti, foarte curiosi si foarte incapatanati care s-au apucat ei, de capul lor, sa disece materia. Si au disecat-o, si au impartit-o, si au separat-o pana au dat intr-o zi de niste bucatele foarte, foarte mici care aveau totusi forma unui sistem solar: un soare in centru si niste planete care gravitau in jurul soarelui lor liliputan. Atomul.
S-au mirat, au discutat unii cu ceilalti si i-au chemat si pe confratii lor, specialistii in marile sisteme solare, sa vada minunea. Fiind obsedati de “impartire”, au hotarat sa dezasambleze micile jucarii “ca sa vada ei din ce sunt facute”. Au numit micile planete “electroni” si soarelui i-au spus nucleu. Au observat cu uimire ca pentru a “smulge” o planeta d-asta mica din locul ei, trebuiau sa depuna ceva efort. Dar au reusit.
Credeti ca s-au oprit aici? Nicidecum. Au continuat dezasamblarea. Pentru ca piesele devenisera atat de mici incat nu mai puteau fi “desfacute”, au hotarat sa foloseasca “ciocanul”, asa ca au inventat un dispozitiv diabolic: acceleratorul de particule. Au inceput sa invarta, si sa invarta, si sa invarta micul soare, pana la viteze ametitoare si apoi “poc”, il loveau de perete. Nu prea au avut succes asa ca s-au gandit ca mai bine invart doi nuclei in directii opuse, pana la aceleasi viteze ametitoare si pe urma aplica faza cu “poc”-ul, dar nu de un perete ci unul de celalalt. Si au reusit. Numai ca spargerea nucleului a produs o explozie de o asa violenta, ca au ramas toti cu gurile cascate. Cel mai destept dintre ei, prietenul meu Albert, s-a dus la “tatal” sau si i-a aratat incantat, descoperirea.
- Mai stie cineva de treaba asta? a intrebat tatal.
- Sper ca nu, dar nu stii ca peretii au urechi si ferestrele ochi?
Si pentru ca familia lui Albert (America) se certa de ceva vreme cu o familie vecina (Japonia), au hotarat sa ii dea o lectie vecinului si sa-i “sparga” in curte niste nuclee d-astea. Ce s-a intamplat atunci, a cutremurat intregul sat: curtea a fost distrusa, iar vecinul a ajuns in coma la spital.
Rusinat de devastatorul efect al descoperirii sale, Albert Einstein nu a mai vrut sa stie nimic de micii monstruleti care zaceau captivi in atom. Dar altii, mai incapatanati, au hotarat sa-i scoata afara si sa-i domesticeasca. Stiind ca monstrii isi pierd din putere cand li se spune pe nume, i-au botezat “particule cuantice” si ei au constituit fratia “Cercetatorii fizicii cuantice”.
Nu poti domesticii ceva despre care nu stii mai nimic, au postulat ei, logic. Asa ca au inceput sa pandeasca particulele. Doar ca micile bestii pareau ca-si vad linistite de treaba: unele stateau retrase in casa, in nucleu, in timp ce electronii se invarteau in jurul lor, atat de aproape si totusi destul de departe.
“Pentru ca e periculos sa le scoatem pe cele din casa, hai sa le ademenim pe astea de afara”, au gandit ei. Zis si facut: au reusit sa separe electronii. “Hai sa vedem cum se deplaseaza”, au mers ei mai departe. Dar au intampinat o alta problema: electronii sunt extrem de mici, deci nu pot fi observati direct. “In consecinta, putem afla ceva despre ei doar prin deductii logice. Ii punem intr-un sistem si vom deduce logic cum se comporta, dupa modificarile pe care le fac in sistemul respectiv.”
Asa ca au adus un perete pe care impactul electronilor sa lase amprente. Banuind ca se deplaseaza in linie dreapta, asemanator luminii, au hotarat sa le deduca traiectoria prin analizarea urmei lasate de electronii care, propulsati spre o tablita prevazuta in centru cu o fanta, reuseau sa treaca prin fanta si sa loveasca peretele asezat in spatele placutei. Se asteptau ca pe perete, amprentele lasate de electronii care nimereau prin fanta sa produca prin insumare, o urma de forma fantei, in cazul de fata o linie groasa. Asa s-a si intamplat, ca doar v-am spus ca cercetatorii nostrii nu erau doar incapatanati ci si foarte destepti.
“Suficient pentru astazi”, au decretat ei si s-au dus pe la casele lor
Dar dimineata.... Ei, si aici e aici... Cercetatorii, aerieni cum ii stim (de ce oare?), au uitat ca programasera masina de propulsat electroni sa porneasca automat la un anumit interval de timp si ca aceasta se declansase si in timpul noptii. Cand s-au intors dimineata, au amutit: pe perete nu mai era doar o linie groasa de forma fantei, ci mai multe linii, la fel de groase, paralele. Au inceput sa-si dea cu presupusul: ca a miscat cineva placuta, ca electronii propulsati prin fanta au ricosat de perete, apoi de placuta, iar de perete etc. Dar de ce nu au ricosat si prima oara?
Rabdatori, au repetat experimentul obtinand, dupa cum era de asteptat ... o urma ca o linie groasa pe perete. Orice incercare de a obtine din nou mai multe linii, s-a soldat cu un esec. Au plecat iar acasa, iar dimineata... Surpriza! Liniile erau iarasi acolo.
“Mai, sa fie!”, si-au spus ei. “Cand pisica nu-i acasa, joaca soarecii pe masa? Dar n-au cum, ca nu sunt vii. Trebuie sa fie ceva la mijloc”.
Singurul “punct slab” al acestui experiment era ca se baza nu pe observatie directa ci pe o deductie logica (daca electronii se misca in linie dreapta, cei care scapa prin fanta din placuta, vor lasa pe peretele opus o urma de forma fantei), asa ca au hotarat sa faca niste eforturi financiare si sa cumpere o camera de filmat atat de performanta incat sa poata sa-i inregistreze pe obraznicii monstruleti submicroscopici.
Dupa ce au facut tot ce era de facut ca sa-si procure instrumentul ( sa traiesti, boierule!; fii dragut!; ajuta-ma si pe mine ca nu te uit nici eu!; lasa ca iti vine tie randul!; iti spun si tie daca aflu ceva!; bine, te las sa vezi tu primul etc), si-au instalat bucurosi camera de filmat, au facut “mis-en-place”-ul, si-au pus cafele si s-au asezat la observat...
Cand au aruncat cu primul electron, acesta, zbang!, a zburat prin fanta si s-a lovit de peretele pe care a lasat o urma punctiforma. Au mai aruncat cu unul si filmul s-a repetat: electronul a trecut prin fanta si s-a lovit de perete. Au inceput bombardamentul sustinut si toti, zbang!, fuga prin fanta si “buff” de perete. Sa vezi si sa nu crezi! Ce monstrii? Cum obraznici? Care dezmat? Electronii nu sareau inapoi, nu se dadeau peste cap, nu jucau baba-oarba prin fante... Nimic. Erau extrem de previzibili si pe perete au creat aceeasi unica linie groasa.
“Va prindem noi!”, nu s-au lasat pagubasi cercetatorii. Au lasat camera video in functiune si au plecat acasa. In dimineata urmatoare, au inceput sa-si smulga parul din cap: desenata frumos pe perete, era doar o linie.
Si au inceput: banuieli... suspiciuni... Indiferent de cate ori au repetat experimentul, indiferent cum au schimbat conditiile de desfasurare, nimic nu a convins rebelii electroni sa demonstreze un comportament firesc: cand erau observati, erau cumintenia intruchipata. Cum nu se mai uita nimeni la ei, cum incepeau sa-si faca de cap: fiecare electron lasa pe perete mai multe amprente IN ACELASI TIMP!!!!!
Imi plac particulele cuantice. Pentru ca sunt magice. Sunt pline de paradoxuri: au o durata de viata extrem de mica si totusi controleaza timpul. Nu “ocupa” spatiu dar pot fi oriunde. Nu sunt ceva, dar pot fi orice. Seamana cu palaria magica?
Sa incercam sa formulam ceva logic din toate rezultatele acestui experiment abracadabrant:
“ O particula cuantica poate fi in doua locuri in acelasi timp” Si mai mult decat atat,
“O particula cuantica va fi in locul si in timpul la care se asteapta Observatorul ca va fi”. Este “Legea Observatorului”, o alta lege a fizicii cuantice. Nici pe una, nici pe cealalta nu am formulat-o eu, nu am eu atata minte... Sunt legi enuntate de niste titani ai stiintei mondiale.
Avem o palarie magica si ea face ce ne asteptam noi sa faca, ce credem noi ca o sa faca. Nu este doar un truc, este o vrajitorie. Adica este reala, desi pare imposibila. Palaria ne poate face iepurasul, daca magicianul (“observatorul”) se asteapta la asta. Daca magicianul “crede” ca asa se va intampla.
Nu am reusit sa va dau o reteta pentru a deveni magicieni? Asta pentru ca sunteti deja vrajitori.
Daca “observatorul” creaza realitatea (adica noi insine), de ce am alege sa ne facem una asa de dureroasa? Ca doar nu suntem masochisti cu totii?
Raspunsul zace de mai multe mii de ani intre copertile unei carti pe care jumatate dintre pamanteni o numesc “sfanta”.
Este vorba despre complexul de inferioritate. In Geneza i se spune “rusine”. Nu moartea a adus frica, uitarea atotputerniciei noastre a materializat gandul nevolniciei noastre in moarte.