Lectia 11: Interpretarea psihologica a Genezei

Psihologul poate vedea in metafora Genezei un Sine (Eu sunt) care se imparte intr-un Constient (ceea ce stiu ca sunt) si un Inconstient (ceea ce nu stiu ca sunt). In a opta zi, partea constienta a sinelui este numita Adam si pentru ca are capacitatea de "a sti",  incepe explorarea “necunoscutului” sau inconstientului care nu este altceva decat ceea ce a ramas nestiut din Sine: un complementar. In procesul de explorare intalneste tot felul de structuri pe care, considerandu-le exterioare Sie, le denumeste (a pus nume animalelor). Nici una dintre aceste structuri carora le spune “animale” (si pe care noi le denumim “instincte”) “nu este pe potriva sa”, adica nu il completeaza exact pe cel care el stie ca este, pentru a recrea astfel intregul. Intr-un final isi gaseste perechea, complementarul sau integral, negativul imaginii sale constiente careia ii spune “Eva”. Pentru a indica “natura inconstienta” a Evei, complementara lui Adam cel constient, autorul biblic ne vorbeste despre necesitatea adormirii lui Adam pentru a se savarsi procesul de desprindere a Evei.
Adam si Eva au devenit inamici dupa ce au gustat din marul care le-a adus "cunoasterea binelui si raului" adica a impartirii in contrarii.

Impartirea universului in plus si minus, animus si anima, yang si ying, barbat si femeie, lumina si intuneric, sus si jos, Adam si Eva, este lipsita de suferinta atata timp cat partile componente ale perechilor sunt privite fiind complementare, de sens opus dar de aceeasi valoare. Se completeaza reciproc, sunt “ajutorul potrivit” al unuia pentru celalalt, au fost odata un tot unitar si vor redeveni un tot unitar (femeia este os din osul barbatului si carne din carnea lui, si se vor uni in acelasi trup). Adam si Eva erau diferiti inca de cand au fost creati. Calificarea acestor diferente in “bune” sau “rele” este motivul pentru care apare rana: complexul de inferioritate (rusinea). Rusinea ii face sa se ascunda, rana este acoperita cu o frunza de smochin.

Adam si Eva sunt perechea priordiala, cele doua fete ale aceleasi monede, masculin-feminin, gandire-emotie, animus-anima, constient-incostient. “Deschiderea ochilor”, promisa de sarpe Evei ca motivatie pentru gustarea marului, inseamna deplasarea punctului din care “priveste” Sinele catre cele doua parti constituiente, astfel incat Animus si Anima incep sa se identifice ca fiind separati, cu “puncte de vedere” antagonice. Asa apare razboiul intre minte si suflet, intre ceea ce gandim si ceea ce simtim. Incarcerarea in materie a uneia dintre cele doua parti (Animus sau Anima) se realizeaza doar prin cufundarea in uitare a celeilalte. In acest fel, iluzia separarii devine realitate. Adam si Eva “deschid ochii” pe pamant, se privesc si amandoi se simt atat de diferiti si atat de departe de Dumnezeu. Rusinea unuia fata de celalalt marcheaza sfarsitul comuniunii spirituale intre masculin si feminin si inceputul diferentierii “punctelor de vedere”. Numai aducerea la suprafata a partii “ascunse”, numai constientizarea si acceptarea jumatatii noastre inconstiente o poate transforma din parte antagonista in complementara, recreand intregul prin oprirea razboiului dintre “ceea ce stiu ca sunt” si “ceea ce sunt”.

Eva este inconstientul lui Adam, este “frumoasa-din-padurea-adormita”. Dar si Adam doarme cand Eva se trezeste. Pentru a se reuni, pentru a se cunoaste unul pe celalalt, Adam si Eva trebuie intai sa se observe. Ca sa se intalneasca este necesar ca cele doua parti sa se proiecteze in acelasi punct al cuantumului spatio-temporal.
Cand constientul se considera detinatorul adevarului universal, se ia pe sine ca punct fix, devine “ego”,  “ceea stiu ca sunt” se transforma in “ceea ce sunt” iar inconstientul este negat sau blamat. In acest proces de individualizare constientul se crede Sinele intreg, Dumnezeu. Inconstientul este perceput ca un inamic, ca tot ceea ce “eu nu sunt”, ca “un cos de gunoi al constientului". Intre partile Sinelui nu mai exista colaborare, nu mai exista toleranta. Unul apare doar cand celalalt dispare. Nu mai pot fi treji in acelasi timp. Se pozitioneaza pe cele doua extreme ale balansoarului si fiecare vede lumina doar cand celalalt adoarme. Sinele insa ii obliga la reconciliere.
Pentru asta cei doi sunt exilati intr-o lume in care propriile lor creatii se infrunta. In aceasta lume fiecare invata compromisul ca sa supravietuiasca. Constientul se modifica sub influenta inconstientului iar inconstientul se reintoarce in constientul din care provine. Constientul foloseste observatia si analiza pentru a cunoaste inconstientul. El este partea activa, cel care asimileaza. Dar nu o poate face decat prin cunoastere. Este singurul instrument pe care il detine. Doar prin renuntarea la “ego”, la calificative poate fi obiectiv. Inconstientul il lasa sa se apropie pentru a fi observat doar daca renunta la agresivitate, la prejudecati, la arme. Daca este inteles si acceptat, inconstientul se lasa asimilat.
Inconstientul este insa cel care determina constientul sa avanseze pe calea cunoasterii. Instrumentul sau este dorinta. Creaza “golul” care atrage “umplerea”. Atentie insa! Inconstientul pune mereu probleme noi constientului. Niciodata aceleasi. Solutia pe care constientul trebuie sa o gaseasca pentru a satisface dorinta nu este niciodata o cale deja batuta. Doar astfel se avanseaza catre reunificare.
Emotia este mecanismul de feed-back, este busola care corecteaza solutia gasita de constient la problema pusa de inconstient. Daca este neplacuta, inseamna ca problema nu a fost rezolvata. Emotiile placute sunt recompensa pentru invatare.
Nu se poate renunta la problema deoarece sinele trebuie sa se reuneasca. Dorinta nu poate fi ignorata. Doar constientul poate face ceva pentru ca dorinta sa fie implinita si emotia neplacuta sa dispara. Prin cunoastere. Astfel constientul ajunge sa invete. Astfel constientul ajunge sa controleze. Astfel se instaureaza ordinea asupra haosului.
Tot ceea ce stim este o consecinta trecutului. Tot ceea ce dorim este in viitor si atrage o noua cunoastere. Parcurgerea axei timpului de la trecut catre viitor este drumul cunoasterii, al transformarii experientelor pe care doresc sa le traiesc in experiente deja traite si deci invatate. Prezentul este Trairea. Emotia. Ceea ce simt. Daca inconstientul creaza dorinta dar constientul gandeste “nu se poate”, ceea ce traim este durere. Dihotomie. Tensiune. Sfasiere. Daca dorinta si gandul au aceeasi directie, ceea ce traim este senzatia de “vant in panze”. Emotia, rezultat al confruntarii dintre inconstient si constient, dintre dorinta si gand, este “mama celor vii”, este cea care materializeaza, este cea care intrupeaza in boala conflictul dintre ceea ce gandim si ceea ce ne dorim. Creatiile sale sunt temporare caci doar astfel nu cream un iad si un rai etern, doar astfel avem posibilitatea mereu si mereu sa alegem.
Negarea dorintei nu o face sa dispara. O persoana care isi reprima propriile necesitati va fi suspusa unei tensiuni crescatoare a dorintelor refulate pana la cedarea totala a controlului. O persoana care isi implineste dorintele pe cai aberante va cadea prada intr-o zi riscurilor absurde asumate. Singura solutie este reconcilierea prin constientizarea dorintei si gasirea acelei "cai potrivite" de a o implini. Doar asa suntem mentinuti pe drumul cunoasterii universului.
Constientizarea dorintelor se obtine aplicand asupra inconstientului instrumentul constientului: observatia si analiza. Daca am aflat ce ne dorim dar experientele traite si invatate ne spun “nu se poate”, “este imposibil”, “este absurd”, “nu este moral” si nu gasim o solutie la problema inseamna ca refuzam sa invatam ceva nou. Gandirea “se rusineaza” pentru dorinta in acest caz, asa cum Adam s-a ascuns in tufisurile raiului “de rusine”. Se ia pe sine ca sistem de referinta si considera dorinta ca fiind “anormala”. Dar dorinta nu stie ce e aceea vinovatie si nu dispare. Ea doar arata cu degetul Evei mai departe spre sarpele cunoasterii.
Pana cand gandirea nu gaseste o solutie viabila pentru a implini dorinta, instrumentul de corectie este o emotie neplacuta. Gandirea trebuie sa caute ceva nou. Trebuie sa se schimbe. Trebuie sa descopere. Gustarea marului codifica astfel cunoasterea emotiilor “bune si rele”, pozitive si negative”. Suferinta nu este o penitenta, este forta care ne obliga sa invatam.

Ziua a opta este de fapt ziua in care “somnul Constientei universale” naste visul impartirii Intregului in parti. Acelasi Sine se “materializeaza” in diferite Eu-ri, fiecare crezand ca el este Sinele si celelalte Eu-ri sunt “ceilalti”. Noi suntem toate aceste personaje si fiecare dintre noi purtam un Adam, o Eva si un Tata, in interiorul mintilor noastre. Ca visul sa se produca, constienta initiala trebuia sa adoarma, sa uite ca exista intreaga in toti, pentru a se putea realiza identificarea ei cu doar o parte din ea. Fiecare Eu este creat prin “blocarea” anumitor caracteristici ale Sinelui si exprimarea celor ramase, prin aceasta “tehnica” putandu-se crea un numar infinit de personalitati.
Suntem conceptii temporare si temporale ale aceleiasi Constiinte universale si jucam in aceasta “saga” care dureaza de zeci de mii de ani. Fiecare personaj din vis se poate reintregi pe sine doar prin deconspirarea iluziei separarii.
Pretul individualizarii Sinelui in diferite “ego-uri” este iluzia fiecarei dintre aceste “persona” ca e diferita de celelalte. Insingurarea este consecinta uitarii, a separarii constiintei in constient individual si inconstient colectiv. Plasarea punctului de referinta in centrul individului nu mai permite o imagine “din afara” asupra “eu-lui”, ci doar privirea exteriorului din interior si considerarea sistemului propriu de valori ca masura universala.
Sa nu uitam ca indiferent de sexul nostru exterior, in mintea noastra suntem androgini, femeie si barbat in egala masura, doar ca Animus este constient atunci cand Anima doarme si invers. Calau si victima suntem tot in egala masura. Puternici si slabi, loiali si tradatori, sinceri si mincinosi, veseli si tristi, parintii cuiva si copiii altcuiva, prieteni pentru unii si dusmanii altora... Toate aceste caracteristici-perechi sunt in fiecare dintre noi, uneori exprimate, alteori latente, uneori constiente, alteori inconstiente, uneori expuse, alteori reprimate... Dar toate sunt in fiecare dintre noi.
“Sa arunce primul piatra acela care se stie fara pacat” a spus El. Si femeia aceea a trait. Caci “cu masura cu care judecati, cu aceea veti fi judecati”. Daca am intelege aceste adevaruri elementare, in lumea noastra n-ar mai exista nedreptate si suferinta. Daca ne-am vedea pe noi insine in omul la care privim cu furie sau cu iubire, ni s-ar lumina sufletele si nu am mai cunoaste disperarea. Asta ne invata Sarpele, ca nu este nici o diferenta intre noi si ceilalti, ca pusi in contextul vietii altora, am reactiona asa cum au facut-o ei, prin acelasi comportament pe care, la un anumit moment, il consideram reprobabil.