Lectia 17: Love-story sau povestea iubirilor noastre triste

“Petrecerea era in toi. Rasete si clinchete de pahare. Cred ca privirile mi se tulburasera putin sub aburii alcoolului si lumea dobandise nuante amuzante. Dansam si mi se parea ca muzica e cea care-mi onduleaza corpul, nu eu. Mircea m-a strigat si mi-am intors capul sa-l vad mai bine. Atunci caruselul s-a oprit pe imaginea unui barbat care statea in usa si ma privea. L-am recunoscut. Nu-l stiam de nicaieri, dar l-am recunoscut. Poate ca semana cu cineva, si nu-mi dadeam seama inca cu cine. Felul in care si-a desfacut fularul trebuie ca-mi deschisese o cutiuta muzicala din minte. Daca era frumos? Nu, nu era frumos. Dar se misca incet, ca in reluare, ca o felina ce se intinde inainte de a se aseza la panda. Am stiut ca o sa ma vaneze si inima a inceput sa mi se zbata in gat. Panica si caldura. Sa stau sau sa fug? Era deja prea tarziu. Ochii mi se intorceau invariabil, ca sub hipnoza, catre vanatorul meu. S-a asezat calm pe canapeaua din spatele meu. Ii simteam privirea ca un fascicul de raze care imi incalzea cand ceafa, cand gleznele, cand coapsele. Ceva duios, ca un sange cald, a inceput sa-mi curga prin suflet.”
Asa descrie Ana intalnirea cu Bogdan. Poezie? Sa ascultam si proza lui:
“Ne-am cunoscut la o petrecere, in ziua meciului cu Bonfica. Intarziasem din cauza prelungirilor. Ea era deja putin ametita cand am ajuns eu si dansa cu papagalul ala de amic al ei, Mircea parca... Frumoasa, ce sa zic... Picioare lungi, fusta scurta, parul valvoi. Buuuna!... Nu puteam s-o las sa-mi scape. M-am dumirit eu ca nu era genul care sa mearga direct in pat, asa ca m-am pregatit pentru o cursa lunga: floricele, plimbarici, pupici sub clar de luna. Greu, frate, dar asta e... Mi se pusese pata. Nu mi-am dat seama ca o sa ma prinda in lat. M-am trezit intr-o zi cu saiba pe deget.”

Recunoasteti personajele? Sunt doi oameni care se atrag, unul constient de profunzimea atractiei, altul mai superficial... Anima traduce atractia in emotie. Animus o confunda cu instinctul sexual. Si pentru o vreme chiar refac mitul androginului primordial. Sexual si emotional. Experimenteaza prin indragostire, euforicul sentiment al reintregirii. Pentru ca el este un vanator si ea un vanat. Ea este senzuala si lui ii place asta. La suprafata. Dedesubt? Ea nu are incredere in barbati si el se teme de femei. Ea nu poate concepe sexul ca fiind separat de iubire, el considera femeile un obiect sexual. Ea a uitat ca in ziua in care mama i-a spus tatalui ei “Pleaca!”, acesta purta la gat un fular de casmir. El a uitat ca in dimineata in care n-a mai putut sa intre in dormitorul parintilor lui, mama lui avea parul “valvoi”. Subconstientul fiecaruia a recunoscut in celalalt potentialul substituirii in personajul care il marcasera major. Si pentru ca sentimentele erau impartasite, un antialgic a fost pus pe rana inca nevindecata. Era prima oara cand durerea surda din fundal, chiar incetase sa existe. Erau fericiti. Ea era mama care-i deschisese usa dormitorului, el era tatal care se intorsese cu fularul la gat.
Intr-o zi, cand el nu i-a raspuns la telefon, ea s-a gandit ca poate n-o sa-i mai raspunda niciodata. Ca plecase. Poate ca stiuse ceva mama ei care il alungase pe tata. Probabil ca aflase ca o inseala. Poate ca asta face si Bogdan acum. Intre bucatarie si dormitor, frangandu-si mainile si chinuindu-si creierii, Ana a hotarat ca e mai bine sa plece ea decat sa mai traiasca odata trauma fularului care dispare pe usa pentru totdeauna.
Cand s-a intors acasa, Bogdan a gasit un biletel: “Nu ma cauta! Totul intre noi s-a sfarsit.” Usa dormitorului se zavorase din nou. Injurand femeile si coasta de drac din care au fost facute, Bogdan s-a oprit in primul bar de langa casa si s-a facut praf. Ca sa uite de parul valvoi.
Povestea de dragoste se termina aici, dar povestile personale nicidecum. Retrasi in propriile cochilii, ca doi melci indurerati, Ana si Bogdan isi traiesc suferintele cauzate, zic ei, de lipsa de iubire a celuilalt si de nenorocul lor. Mecanismele de evitare au tendinta de a se intari unele pe celelalte, de a crea adevarate cercuri vicioase din care scapa doar cei intr-adevar norocosi. Sau inteleptii. Acceptarea faptului de a nu fi iubiti de catre cei pe care ii iubim este un proces atat de dureros incat ramane ultimul pe lista optiunilor noastre. Preferam sa ne formam o conceptie globala despre rautatea si egoismul “femeilor”, respectiv al “barbatilor” decat sa privim in ochi posibilitatea ca celalalat sa nu ne iubeasca asa cum il iubim noi. Lumea toata devine dusmanul nostru, sau macar jumatatea de sex opus... Nimic nu exista, dragostea este un “bull-shit” si lumea asta nu ne merita. Bogdan isi da cu pumnii in cap ca a pierdut fraiele si a uitat ca femeile sunt doar niste obiecte sexuale iar Ana se hotaraste sa nu mai iubeasca niciodata. Amandoi se arunca in aventuri de o noapte, se reintalnesc prin baruri, fiecare cu o alta persoana la brat, si zambesc cu masca fericirii afisate. Fiecare dintre ei este atat de vulnerabil incat preocuparea de a-si acoperi calcaiele lui Achile cu platose de otel nu le mai lasa nici un pic de atentie libera astfel incat sa observe ca efortul de a zambi il costa pe celalalt lacrimile din ochi.
Ana chiar hotaraste dupa o vreme sa consulte un psihanalist ca sa inteleaga ce este in neregula cu ea, de ce nu-si revine dupa esuarea relatiei cu Bogdan. Acolo afla ca e suparata pe mama sa, ca are teama de abandon, ca il idealizeaza pe tatal sau si ca “nu-i da drumul” lui Bogdan din sufletul sau, pentru ca nu-i “da drumul” tatalui sau care le-a parasit. “Asa ca da-i drumul”, spune psihanalistul. “Constientizeaza-ti traumele si mergi mai departe!”. “Are dreptate, isi spune Ana, oricum este un om de nimic si un fustangiu notoriu. O sa gasesc un alt barbat mai putin defect decat asta”. In urmatoarea faza a suferintei, lumea cea rea se restrange la “Bogdan cel groaznic”. In acest fel, omul fiind iertat de monogamie, poate sa aibe o a doua sansa. Sau a treia. Sau a patra...
Si intr-o zi, peste ani, chiar il gaseste pe barbatul-mai-bun-decat-Bogdan. Nu poarta fular dar se uita la toate meciurile lui Benfica Lisabona. Si nu este nici fustangiu. A avut doar relatii lungi. Are un copil din prima casatorie de care se ocupa, il ia in week-end-uri si il duce in fiecare zi la scoala, “nu ca taica-meu care cand s-a despartit de mama s-a despartit si de mine, ii marturisteste Ana psihanalistului sau. Apreciez foarte mult asta la el, ca este om... Fosta lui sotie? O matracuca! Il sufoca pe Lucian cu doleantele ei nesfarsite, il tapeaza de bani si il suna noaptea ca tuseste ala micu’. Si aseara de exemplu, Lucian s-a intors acasa la ora 2 noaptea pentru ca a racit baietelul. Da, a stat la matracuca, unde sa stea, ca acolo este copilul. Dar in seara asta nu mai pleaca. Doar daca face o complicatie, ceva...”
Culmea, copilul chiar face o complicatie si Lucian nu vine deloc acasa. Singura, frangandu-si mainile, Ana isi aminteste vorbele psihiatrului sau “El are problemele lui, nu-i vorba, dar cu tine cum ramane? De ce sa porti tu pe umeri povara problemelor lui?” Isi ia fularul din cuier, lasa un biletel pe masa si incuie usa pe dinafara.
Nu-mi plac psihanalistii deoarece consider ca ne-au dus pe un drum gresit. Nu cred ca intentionat, dar asta nici nu mai conteaza. Ne-au invatat sa dezertam. Ne-au spus ca oricand putem sa spunem “nu” si sa rupem cuplul care a ajuns in impas. Ne-au dat ca solutie “aratatul cu degetul” catre celalalt, aruncarea responsabilitatii pe umerii lui, ne-au asigurat ca suntem indreptatiti sa spargem oglinda. Ne-au incurajat sa chiulim.
Gasiti vreo solutie? Identificati undeva, in prototipul asta de drama a relatiilor noastre, greseala? Nu-mi vorbiti despre parinti, va rog! Ei sunt ceea ce sunt si au fost ceea ce au fost. Aratatul cu degetul in alte directii decat inspre propria minte nu duce niciodata la fericire. Nici Adam si nici Eva nu au scapat de pedeapsa doar pentru ca i-au raspuns lui Dumnezeu prin “nu sunt eu de vina, sarpele e de vina”. Nu este vorba despre “vina”. Este vorba despre responsabilitate. Despre responsabilitatea propriei noastre creatii. Atata timp cat ne privim pe noi insine ca pe niste victime, nu vom afla niciodata cat suntem de puternici.
Ce-ar fi daca eu v-as prezenta un scenariu care permite happy-end-ul? Ana se confrunta cu teama de a fi abandonata, dar alege sa “aibe incredere”. In Bogdan? Nu. In ea insasi. In capacitatea ei de a face fata din nou traumei originare pe care nu a depasit-o pentru ca era nestiutoare. Si acum este vulnerabila, ca si atunci, pentru ca iubeste. Iubirea chiar ne face vulnerabili. Asta este marea ei forta, ca ne reaminteste de legaturile care exista intre noi. Ca nu ne lasa sa fim fericiti si multumiti de unul singur. Ca ne obliga sa “ne imperechem”. In felul acesta, prin anihilarea autosuficientei, se creaza conditiile ideale pentru reconstituirea dramei initiale.
Daca ar intelege ca mintea ei l-a ales pe Bogdan ca profesor, ar spune “Sarut-mana Invatatorule!” chiar si atunci cand acesta o cearta. Daca ar crede in intelepciunea universului, ar accepta lectiile de viata si ar scapa de tentatia de a juca rolul victimei doar pentru ca o exonereaza de responsabilitate si ii permite evadarea. Nu fuga este raspunsul, ci maturizarea emotionala. Nu anularea sau blamarea lui Dumnezeu si a ordinii ci cunoasterea si imblanzirea fortelor care se exprima in univers. Pentru ca realitatea este imaginea gandurilor si sentimentelor noastre. Daca boala avem in suflet, o lume bolnava intalnim afara.
Nu prosferez deloc ideea de supunere, de a suporta orice in numele conceptiei ca “meritam ceea ce ni se intampla”. Nicidecum. Lectiile de viata sunt diferite si una dintre ele chiar poate fi acest nesuferit de “let it go!”. Dar cred ca trebuie lasata ca ultima varianta. Cred intr-o intelepciune universala care nu ne-ar fi adus in situatia respectiva daca nu exista solutie la problema. Cred ca despartirea partenerilor care s-au iubit candva reprezinta un esec personal. Nu al cuplului ci al fiecaruia in parte. Nu exista victima si calau. Exista doi imaturi emotional. Si mai cred ca daca macar unul si-ar fi invatat lectia, atunci l-ar fi determinat si pe celalalt sa si-o invete pe-a lui. Cred ca avem aceasta formidabila capacitate de a ne ajuta unul pe celalalt sa ne mantuim. Cel intelept poate sa aduca lumina in mintea celui nestiutor.
O sa-mi spuneti ca nu este problema dumneavoastra daca cel care v-a fost alaturi o vreme nu vrea sa creasca. Ba da, este. Pentru ca intr-o relatie esuata intre un copil si un adult, cine credeti ca ar putea indrepta lucrurile? Este usor sa ne uitam la paiul din ochiul celuilalt... Daca intr-adevar noi suntem adultii, putem gasi o cale de a-l ajuta si pe copilul de langa noi sa devina puternic. Abandonul nu poate fi acceptat decat prin motivatia egoismului prost inteles. Daca ne iubim pe noi insine, nu ne condamnam la singuratate si la schimbarea partenerilor, pentru ca, oricum s-ar fi produs, desfacerea unui cuplu este un traumatism si pentru cel care pleaca si pentru cel care ramane. Victime intr-adevar sunt doar copiii nostrii, cei carora nu le permitem liberul-arbitru, cei pentru care alegem noi. Atata timp cat ruperea unui cuplu este perceputa ca o suferinta pentru un copil, inseamna ca nu este fireasca, inseamna ca este o defectiune. Mai devreme sau mai tarziu, consecintele actiunilor noastre se vor materializa. Universul nu este crud, universul este o oglinda. Nu exista bine si rau. Exista cauza si efect. Insamantam vant, culegem furtuna. Tot ce trimitem in jurul nostru, ne este intors de catre univers printr-un intarziat si amplificat efect de bumerang.
Daca am intelege macar ca suferinta este busola noastra cea de toate zilele, ca utilizarea morfinei marcheaza capitularea in fata cancerului care ne-a macinat sufletul... Recurgerea la anestezierea simturilor noastre pentru a uita de durere este inceputul sfarsitului. Nu, nu suntem condamnati sa traim in durere, ea nu trebuie insa suprimata ca si simptom, ea trebuie sa dispara prin rezolvarea cauzei care a produs-o. Altfel se va intoarce multiplicata ca si capetele balaurului din poveste, cand tai unul apar doua.
Viata este un profesor care ne da extemporalul inainte de a ne preda lectia, a spus candva un mare cugetator. Si asa este. Uneori. Alteori lectia ne-a fost predata dar pe un ton linistit si calm pe care l-am ignorat. Mai tarziu universul ridica vocea si ne cearta. Pentru ca noi am ridicat vocea la el. Pentru ca avem pretentii de la un univers care nu poate altceva decat sa ne returneze chipul nostru interior materializat in oamenii pe care ii intalnim.
Vreau sa fiu iubit, ii spunem noi. Ne trimite un om de care ne indragostim.
Urasc oamenii, spunem noi. Intalnim oameni dusmanosi.
Iarta-ma, cerem noi. Trebuie mai intai sa iertam noi.
In spatele tuturor doleantelor noastre stau ascunse frici si temeri care se exprima in realitatea vietii noastre. Frica de paienjeni ne va face sa-i zarim oriunde. Frica de moarte ne va face sa o vedem oriunde. Iubirea de aproapele nostru ne va inconjura de oameni care ne iubesc.
Universul nu creaza special o armata de paienjeni care sa ne urmareasca peste tot. Doar frica noastra este cea care ne indreapta atentia spre ei. E ca un fenomen de rezonanta care ne conecteaza la subiectele pe care le invartim in minte. Si oamenii nu urasc din principiu, dar sentimentele noastre negative fata de ei ni se vor citi pe fata si in gesturi, determinandu-i sa ne raspunda in acelasi fel. Ati observat ca atunci cand zambim, cei care trec pe langa noi ne intorc zambetul? Daca ne incruntam si ei isi vor ingusta pleoapele cand ne vor privi. Ceea ce trimitem in exterior ni se intoarce. Cu ce masura judecam, cu aceea vom fi judecati. Nu dupa moarte, ci chiar aici, ci chiar in viata asta. Bineinteles cu “intarzierea” de rigoare.

2 comentarii:

  1. Ok, dar cum simtim ca e relatia, iubirea pe care o alegem ca fiind definitiva?

    RăspundețiȘtergere

comentarii