Lectia 37: Contract de iubire

Are dreptate sora mea, iubirea fara parteneriat se sfarseste. Parteneriatul este un contract dublu consimtit: tu imi dai aceste lucruri, de care eu am nevoie, eu iti indeplinesc cerintele tale. Numai ca aceste contracte se renegociaza din cand in cand. In momentele de criza, unul din cei doi nu mai este multumit de felul in care decurge parteneriatul, fie pentru ca “asociatul” nu-si mai achita partea lui de “obligatii”, fie pentru ca cerintele sale s-au modificat. Oricum ar fi, cel care doreste iesirea din cuplu, este nemultumit. Indreptatit sau nu, este mai putin important. Daca “pretentiile” sale vi se par ca va depasesc, atunci spuneti-i NU. Dar ganditi-va bine. E normal sa nu cedati foarte usor pentru simplul fapt ca ieri v-ati primit partea dumneavoastra de beneficiu fara aceste “ore suplimentare”. Evaluati noile conditii punand in celalalt taler al balantei posibilitatea reala a ruperii definitive a contractului. Aveti in vedere faptul ca daca ati apucat sa refuzati “cresterea de salariu” ceruta de partener si el a iesit pe usa, ca sa-l intoarceti veti plati si mai mult.


Necunoasterea de sine, subestimarea partii pe care o primiti si supraestimarea celei pe care o dati este gresala care va fi constientizata prin suferinta despartirii. Nu mizati pe slabiciunea partenerului, estimati cat va va costa pe dumneavoastra separarea si daca pretul ei este mai mic decat cel solicitat de noile conditii contractuale, atunci refuzati-le. Dar numai atunci. Cu cat sunteti mai aproape de cunoasterea propriei persoane cu atat veti sti mai exact ce puteti accepta si ce nu, care este limita pana la care puteti da, fara sa ajungeti sa platiti un pret mare inconstientei de a va fi deghizat in orgoliu propriile slabiciuni.

Oricum ele vor aparea mereu in peisaj, vor fi intotdeauna subiect de santaj emotional, oricat de tare ati incerca sa le ingropati in cenusa.

Dora nu putea sa doarma singura. Considerand ca chiar reusea sa inchida ochii, ceea ce era o performanta in sine, se trezea dupa 2-3 ore speriata, cautand cu ochi infrigurati ceasul. Orice ar fi aratat limbile diabolicului instrument, verdictul era negativ: era ori prea devreme, deci multe ore pana se facea dimineata, ori prea tarziu si David inca nu se intorsese de la bridge. Sau de pe unde Dumnezeului umbla el... Chiar, cum putea sti ea ca el era la bridge si nu in alta parte? Sa-l sune, sa afle! Asa s-ar mai linisti. Poate ar fi mai bine sa se abtina, gandea ea cotrobaind pe noptiera dupa telefon. Ultima oara cand il sunase la bridge, o repezise. Cica era o mana importanta si ea l-a disturbat. Dar cum era posibil ca el sa se distreze cand ei ii era atat de rau? Stia ca se teme sa stea singura si chiar nu-i pasa? Poate ca nu-i pasa in general de ea...Poate ca n-o iubeste deloc, de-aia el se simte bine desi stie ca ea sufera. A format din ce in ce mai furioasa mult-cunoscutul numar de telefon. David a raspuns putin iritat. Degeaba s-a pisicit ea in telefon, el era deranjat si basta. De ce? De ce tot el era deranjat? La urma urmei ea era cea care se chinuia in casa in timp ce domnul se distra cu prostiile alea de levate. Atat valoreaza ea pentru el: mai putin decat niste nenorocite de levate.

Dupa inca o ora de nesomn, dupa un pahar de wisky si un comprimat de distonocalm, dupa ce a intrat si a iesit de trei ori din bucatarie si de doua ori din dus, dupa ce a daramat draperia incercand sa vada cat mai departe pe strada masinile care se apropiau, dupa ce si-a ruinat toata manechiura prin rontairea degetului mare si apoi a celui mijlociu, a cedat nervos si l-a mai sunat odata. Stupoare: David nu a mai raspuns de nici un fel. Abia atunci a simtit ca-si pierde mintile. Desi nu a crezut ca se poate sa suporte si mai mult, iata ca a aflat. Se poate.

Dimineata, la ora sase cand a intrat pe usa, David a gasit-o pe Dora nedormita, disperata, cu cercane adanci sub ochi, la debutul unei spectaculoase crize de nervi:

- Gata! Ajunge! Vreau sa ne departim!

Si s-au despartit, pentru ca el nu a vrut sa renunte la bridge iar ea nu putea dormi singura. David a inceput sa joace bridge foarte des, bucuros ca nu mai dadea explicatii, ca nu mai trebuia sa “ceara voie”. Iar Dora s-a mutat la sora ei, care era intotdeauna acasa noaptea. Amandoi au respirat usurati o vreme. Apoi au inceput regretele.

Sora Dorei era doar sora, iar noptile la fel de singure. Nu. Mai singure. Mai grele. A inteles astfel ca nu de frica hotilor, cutremurelor sau intunericului suferea ea, ci de teama abandonului. Intoarcerea la David ar fi presupus o acceptare a conditiilor lui si ea chiar nu era dispusa la a se umili astfel. O sa-si dea el seama ca face o prostie si o sa se intoarca, isi spunea ea in fiecare dimineata.

Intr-o zi, sora Dorei s-a mutat in alt oras. Si pentru ca o nenorocire nu vine niciodata singura, cateva zile mai tarziu Dora a aflat ca David are o noua iubita. Probabil una careia nu-i era frica sa doarma singura. Sau poate ca doar nu-i pasa de el. Gelozia a muscat din sufletul ei deja bolnav. Nu se mai putea face nimic. Daca nu a acceptat o umilinta, cum ar putea sa accepte acum una si mai mare?Singuratatea sau umilinta, care situatie era mai usoara? Amandoua grele. Si amandoua insemnau acelasi lucru: infruntarea dependentei.

Dependenta este o regresie infantila, este o lipsa de asumare, un refuz al maturizarii. “Mi-e frica si eu nu pot face nimic in aceasta privinta, dar tu poti sa ma feresti de obiectul fricii mele. Este responsabilitatea ta, nu a mea. Stiu ca iti creez un disconfort, stiu ca asta presupune un sacrificiu din partea ta dar asta e, daca ma iubesti ma feresti de singuratate daca de ea ma tem, de intuneric daca el ma sperie, de abandon daca el ma ingrozeste, de saracie daca ea mi se pare mie insuportabila...”

Rasfatul nu ajuta pe nimeni sa se faca un om adevarat. Ne pastreaza doar infantili si neputinciosi. Invingerea fricilor noastre ne maturizeaza si ne face puternici. Caci ce nu ne omoara, ne intareste. Nu poate prelua nimeni travaliul propriei noastre iluminari. Nu poate nimeni sa sufere in locul nostru. Nu este corect si nu este drept asa ceva. Santajul emotional este instrumentul prin care dependentii isi pastreaza dependenta. Pentru ca le convine. Pentru ca le place. Pentru ca este felul lor de a domina. Desi par demni de compasiune, dependentii emotional sfarsesc prin a-si transforma “gazdele” in sclavi.

Cei care isi impart viata cu un santajist emotional de acest gen, isi vor epuiza intr-o zi resursele de rabdare si de energie, moment in care se vor scutura de “parazitul” care se va trezi in praful drumului abandonat si va fi fortat sa invete sa traiasca pe propriile picioare ca sa nu moara. Daca “gazda” va intarzia prea tare sa se elibereze, parazitul va “mirosi” din timp ca sursa de “hrana” s-a imputinat si va cauta o alta “gazda”, cu resurse mai multe. Desi generoasei gazde viata i se va parea nedreapta, suferinta abandonului il va ajuta sa constientizeze faptul ca el insusi era un dependent la randul sau, “un dependent de dependenta celuilalt”. Ca si in lumea fizica, organismele care se hranesc prin parazitare, cum sunt lipitorile de exemplu, inoculeaza in corpul gazdei o substanta euforizanta care poate deveni un veritabil drog pentru cel parazitat. In cazul oamenilor, acest “drog” este senzatia de putere pe care dependentul o creaza celui de care depinde. Cuplul de acest gen pare chiar simbiotic celorlalti, pana in momentul in care va interveni lupta pentru subzistenta. Aparitia unui copil de exemplu, poate destabiliza un astfel de cuplu deoarece noul membru al “familiei” va necesita si el resurse afective, iar cel care le va da va fi, in mod logic, cel care stie sa faca asta, adica cel care dadea si pana in momentul procrearii.

In acest context, dependentul va fi fortat sa se maturizeze. Dar el poate alege sa evite durerosul proces prin recurgerea la o sursa suplimentara de energie afectiva, de obicei la un amant sau la o amanta.

Nu este o solutie pentru gazda sa accepte aceasta “intromisiune” a unui strain in sistemul familial, deoarece lucrurile pot continua in aceasta stare la nesfarsit. Scuturati-va de dependenta proprie creata de iluzia de putere pe care v-o inoculeaza partenerul dependent, si pregatiti-va voi insiva pentru o perioada grea in care veti experimenta “sindromul de abstinenta la drog”. Cand veti reinvata sa traiti fara betia “puterii”, cand si partenerul dumneavoastra va invata ca nu tot ce “zboara se mananca”, ca nu orice persoana pe care se poate “mufa” este si o sursa potrivita de hrana, veti putea sa refaceti un cuplu adevarat.

Partenerul nu este parintele si nici copilul, nici proprietarul si nici sclavul nostru. Este terapeutul. Este cel care ne vindeca prin expunere la stimulul fobiei. Iar metoda de vindecare psihica naturala, cea pe care o utilizeaza universul karmic, se numeste terapie cognitiv-comportamentala.

Daca nu vreti sa traiti expunerea dureroasa la stimulii neplacuti, vindecati-va singuri fobiile prin iubire. Alegeti sa ii permiteti celuilalt sa traiasca dupa cum doreste. Respectati-l si nu-i cereti sacrificiul dar nici nu va sacrificati voi peste masura. Dati-i dumneavoastra intai iar daca nu va va raspunde in acelasi fel, cand o sa va saturati o sa iesiti pe usa linistiti, fara resentimente si fara regrete. Nu-i cereti sa va duca el crucea. Fiecare o are pe a lui. Si credeti-ma ca toate cantaresc la fel.

2 comentarii:

  1. eu unu nu pot sa ma despart de nici o persoana IUBITA indiferent ca mi-a facut rau, o greseala se iarta, si prostia se pedepseste. daca iubesti cu adevarat. se rezolva totul. daca esti calcat in picioare... trezestete la viata.

    RăspundețiȘtergere

comentarii